Poveste scurtă de luni

Ziua de azi, o zi de luni până acum, a început cu gândul la bunica mea și la o poveste pe care mi-a spus-o acum mult timp. Nu este o poveste cu zane, ci o poveste cu oameni cât se poate de reali și cu ambiții și credințe de când lumea. Povestea este despre o fată oarecare și este genul de lecție care îți este arătată cu un scop și din care tu singur trebuie să fii capabil să tragi învățătura. Start!

Copilă frumoasă din sat îndepărtat acum mulți ani când viața la oraș era aproape la fel de frumoasă ca un costum deux pieces de Chanel. Această copilă vine în oraș mare în plină dezvoltare și întâlnește o armată de fete frumoase și cochete, de oraș. Deși învăța binișor și la școală și în societate, copila noastră avea o ,,tristețe,,: mama ei și întregul neam. De fiecare dată când mama ei venea să o viziteze sau să îi aducă pachet și să mai petreacă împreună câteva ore, copila noastră se făcea că nu o cunoaște. Îi era rușine . Îi era o rușine atât de mare încât își punea mama în mod autoritar să meargă în spatele ei, la câțiva metri să nu creada lumea de pe stradă că sunt împreună. Cu atât mai mult cineva cunoscut. Și mama mergea fără să se opună. Doar vedea în fața ochilor ei ființa pentru care ar merge și pe cărbuni încinși. Situația a fost aceeași în toate momentele din viața copilei. Mama mereu la câțiva metri să nu fie văzută proasta îmbrăcăminte și lipsa manierelor.

Stop!

Concluzia fiecare o caută după bunul plac. Asta e de nediscutat. Ce știu sigur este că:

  1. Dacă eu aflu ceva nou le arăt și părinților cum stă treaba: cu telefon, tabletă, calculator, rețele de socializare;
  2. De la un anumit punct încolo părinții ne oglindesc pe noi, odraslele pe care le-au crescut;
  3. Comunicarea este baza oricărei relații.

Săptămâna minunată va doresc! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *